O istorie a săpunului — partea I

Istoria săpunului este încărcată de mituri, la fel ca istoria multor alte obiecte, fenomene și culturi ce datează dinainte ca omul să scrie. Munți pe care se făceau sacrificii animale, neveste de pescari medievali care descoperă săpunul din greșeală în ceaunul cu ulei sau oameni preistorici care-l descoperă în vatra focului unde au prăjit carnea, după ce-a dat o ploaie. Legende care pot fi adevărate sau nu. Saponificarea, fiind o reacție ce poate avea loc în destul de multe situații, poate să fi fost descoperită de mii de ori, în mii de locuri diferite de-a lungul istoriei.

Copil din tribul Yawalapiti din Brazilia făcând baie. Credit imagine: klausdgrio pe flickr.com

Omul preistoric și cel din afara civilizației se spăla – și se spală – doar cu apă, atunci când este posibil. Trăind în comunități mici, neaglomerate, riscul de a contacta boli și ca acestea să se răspândească este destul de mic. Totuși, oamenii au observat că spălându-și mâinile înainte de a mânca este o practică folositoare, cel puțin pentru a îndepărta praful sau noroiul iar acolo unde apa este suficientă, oamenii se spală sau doar se răcoresc în apa din apropierea locului unde trăiesc. Chiar și în locuri unde apa nu e la discreție, oamenii folosesc diverse vase pentru a face baie.

Începutul

Istoria săpunului este strâns legată de istoria civilizației noastre, ambele avându-și originile în Semiluna Fertilă (leagănul civilizației, spațiul dintre Tigru și Eufrat, spații care acum sunt numite Israel, Liban, Siria, Turcia, Irak, Iran și Iordania). Renunțând la stilul de viață nomad și alegându-l pe cel sedentar, și-au dat seama că animalele sunt prea prețioase pentru a le omorî cu scopul de a-și fabrica haine din ele. De-a lungul vieții ele ofereau lapte, lână și, în cazul vitelor, putere de muncă. Așadar au început să-și confecționeze haine din lână sau fibre vegetale printr-un proces laborios. Pentru a le conserva și pentru a ține cantitatea de păduchi în frâu, aceste haine trebuiau curățate periodic. Apa poate curăța multe lucruri de pe piele: nisip, praf, sărurile provenite din transpirație, dar nu poate curăța aproape deloc grăsimea.

Având deja niște cunoștințe de chimie, sumerienii au dizolvat cenușă rezultată din plante arse, având o mare concentrație de potasiu în apă, astfel creând o substanță alcalină: o bază. Următorul pas în dezvoltarea săpunului a fost adăugarea de grăsimi, iar în cazul lor grăsimile disponibile erau cele din plante. Astfel au creat primul tip de săpun. Într-un mic oraș din Mesopotamia, Tello, s-a găsit o rețetă pentru un astfel de săpun, veche de 4400 de ani, aceasta fiind prima atestare scrisă a existenței săpunului. Totuși, nu se știe dacă acest săpun se folosea și pentru igiena personală sau doar pentru a spăla lâna și hainele, dar al doilea caz este cel mai probabil.

Din zona culturală sumeriană, informația a ajuns și în Egipt și Grecia. În Egipt, se folosea un fel de sodă (carbonat de sodiu) ca agent de spălare. Această sodă se extrăgea din zone cu foste lacuri sărate sau din procesul de ardere ale unor plante ce conțin sare (NaCl). Evident, pe lângă carbonatul de sodiu, această cenușă conținea și potasiu. Un papirus vechi de 2600 de ani conține dovezi cum că grăsimi și uleiuri erau amestecate cu cenușă și fierte laolaltă.

Deci este și săpunul unul din miracolele civilizației. Dar ca și multe din aceste miracole, în lipsa contextului civilizațional, ele nici nu și-ar fi avut rostul. Voi detalia, poate, mai târziu.

Antichitatea

Există un mit conform căruia săpunul își ia numele de la Muntele Sapo, din imperiul Roman, unde pare-se aveau loc sacrificii de animale, iar resturile erau arse și oferite zeilor. Ploaia ar fi spălat aceste resturi de cenușă și grăsimi animale în râul Tiber, iar oamenii ar fi considerat că apa din acel râu spală mult mai bine hainele, așadar ar fi fost un loc predilect pentru această activitate. Wikipedia infirmă acest mit. Romanii nu ardeau resturile animale comestibile cum ar fi grăsimea, ca ofrandă pentru zei, ci le păstrau pentru ei înșiși. Ardeau, în cinstea zeilor, doar oasele și alte părți necomestibile, iar acestea ar fi insuficiente pentru a crea efectul descris. În plus, nu există o dovadă că ar fi existat un munte numit Sapo în Imperiul Roman. Numele latin sapo înseamnă pur și simplu săpun, și pare să vină de la un nume dintr-o limbă veche germanică dat săpunului, sau de la cuvântul sebum, însemnând, în latină, untură/grăsime animală.

Pliniu cel Bătrân vorbește în Historia Naturalis despre manufacturarea săpunului din grăsime și cenușă, dar singura utilitate pe care o menționează e ca pomadă pentru păr, iar bărbații gali și cei din popoarele germanice o foloseau mai degrabă decât femeile. Areteu din Cappadocia menționează, în primul secol e.n. că galii foloseau săpun în formă de bile rotunde pentru a se spăla. Romanii, însă, nu-l foloseau în acest scop. În schimb, se ungeau cu ulei de măsline și nisip foarte fin, pe care apoi le îndepărtau cu un fel de spatulă numită „strigil”.

Băi Romane - credit imagine: Gauis Caecilius pe flickriver.com

Pentru romani, activitatea de a face baie era una socială, băile romane fiind foarte răspândite pe întreg teritoriul Imperiului. La sfârșitul zilei romanii se adunau la băi — cei mai bogați aveau băile lor unde își invitau și prietenii, restul mergeau la băile publice, se spălau și apoi serveau masa. De asemenea, romanii aveau un fel de spălătorii pentru haine. Muncitorii-spălători „săreau și dansau” pe hainele aflate în mari vase de teracotă. Mediul nu era unul foarte sănătos, spălătorii având de a face cu diverse tipuri de detergent, de la „creta fullonica” – un anumit tip de pământ care ajuta la îndepărtarea grăsimii până la sulf, ars sub niște grătare de lemn deasupra căruia erau întinse hainele și chiar urină, colectată din urinalele publice. Aceasta din urmă era folosită ca înălbitor. Capacitatea urinei de a curăța a fost observată chiar mai demult, în Asia, de unde s-a răspândit spre vest. Carbonatul de amoniu conținut de aceasta în urma fermentării este alcalin și ajută la îndepărtarea grăsimilor și se pare că era folosită într-o perioadă când cenușa nu era disponibilă, din cauză că imperiul roman era într-o criză de lemn, și nu-l puteau ‘strica’ pe săpun. Nu pot decât să mă bucur că au trecut de faza aia…

În primul secol al erei noastre, săpunul era un lux exorbitant pentru cetățenii romani, chiar și pentru cei din clasele superioare, și probabil nimeni nu l-ar fi folosit pentru a spăla haine. Totuși, se pare că începând cu al doilea secol, săpunul n-a mai fost folosit doar ca pomadă pentru păr împotriva păduchilor, ci și ca detergent.

Abia în anul 300 e.n. scrie Zosimos din Panopolis rețeta de săpun folosind sodă și grăsimi și recomandă folosirea săpunului pentru a elimina murdăria de pe corp și haine.

Evul Mediu și Renașterea

Europa

După declinul Imperiului Roman, spălatul în Europa nu a mai fost atât de popular, și așa a rămas timp de secole. În Europa Evului Mediu și Renaștere, până prin secolul al 19-lea, săpunul era un produs de lux, folosit doar de către oamenii cu stare, ceea ce explică parțial modul rapid de răspândire a bolilor în cadrul populației de rând din acea perioadă. Hainele erau spălate doar la câteva luni, sistemul de canalizare lăsa de dorit, factorii patogeni erau la ei acasă.

Baia în Evul Mediu târziu. Imagine din sec. al 15-lea

Deși în castele și mănăstiri existau săli speciale pentru a face baie (butoaiele de lemn erau folosite pe post de cadă), aveau mici vase cu apă pentru a se spăla înainte de masă iar cavalerii cruciadelor aduceau săpun din Orientul Mijlociu, spălatul nu era pentru oricine. Biserica dădea voie călugărilor să facă baie doar de două ori pe an, spălatul fiind considerat un act ne-spiritual. Totuși, dacă e să luăm în considerare ce a scris istoricul medieval Lynn Thorndike, oamenii din Evul Mediu se spălau mai des decât în secolul al 19-lea. Gradul de igienă personală era diferit și în funcție de zonă. În țările mediteraneene, chiar și după decăderea Imperiului Roman, oamenii au păstrat obiceiul de a face baie, spre deosebire de nordici care considerau spălatul și îngrijirea corpului ca fiind un act împotriva naturii (după cum scrie un călugăr din secolul al 9-lea) Spălatul a fost înlocuit, la un moment dat, de folosirea parfumului și a saunei, din cauza ideii că apa ar răspândi boli (lucru adevărat, dar mai degrabă când apa este băută, nu prin aplicarea ei pe piele, și doar dacă apa conține patogeni).

Chiar și în timpul Renașterii, perioadă înfloritoare pentru arte și științe, oamenii au păstrat pentru o lungă perioadă frica de apă. Oamenii preferau să se curețe folosind o cârpă uscată, uneori parfumată. Pentru a arăta că sunt curați, membrii nobilimii purtau lenjerie albă pe care o schimbau în fiecare zi. Hainele și lenjeria erau spălate temeinic.

Regele Louis XIII a făcut prima baie la vârsta de șapte ani, iar Louis al XIV făcea baie doar când îi era recomandată ca și tratament.

În mijlocul secolului al 17-lea, hainele erau pudrate cu un praf parfumat care masca mirosurile neplăcute, fapt ce i-a determinat pe nobili să-și schimbe mai rar hainele.

De-abia înspre sfârșitul Renașterii, când medicina a avansat și doctorii au făcut legătura mai precisă între boli și lipsa de igienă a redevenit la modă spălatul. Unii doctori recomandau chiar băi regulate! Mirosul corporal era din ce în ce mai puțin tolerat, și băile publice au redevenit la modă. Atât de populare erau încât oamenii înstăriți își invitau musafirii la baie, în semn de  ospitalitate, iar băile erau urmate de mese bogate și concerte.

Orientul Mijlociu

Baie turcească – sala fierbinte

Pe de altă parte, într-un colț de lume un pic mai îndepărtat, spălatul era la loc de cinste pe tot parcursul Evului mediu și al Renașterii. Spălatul avea implicații spirituale, de purificare, motiv pentru care băile arabe/turcești erau inițial anexate moscheilor. Înainte ca arabii să întâlnească băile romane în Siria și cucerirea Alexandriei, în Egipt, ei făceau baie doar cu apă rece și niciodată în căzi, pentru a ‘nu se spăla în propria murdărie’. Dar, înțelegând plăcerea de a face baie în apă caldă, au adoptat ideea de baie romană, pe care au adaptat-o viziunii lor și au transformat-o în ceva ce acum face parte din cultura musulmană: hamam-ul. Acesta combină moștenirea băilor romane, curățarea rituală, băile cu aburi specifice Turciei și respectul pentru apă.

Pe lângă hamam-urile anexate moscheilor și refolosirea băilor romane, arabii au construit mai multe băi răsfirate în mai diferite părți ale orașelor, creând spații plăcute și relaxante la care toată lumea să aibă acces, atât femei cât și bărbați (dar nu deodată), asemnănătoare cu spa-urile de astăzi. Băile turcești au păstrat cele trei încăperi interconectate de la băile romane: prima-sıcaklık (sau hararet -echivalentă caldarium-ului roman) – încăperea fierbinte. Aici se făceau băi de abur și masaje exfoliante, într-un mediu relaxant, cu o lumină difuză creată de ferestrele mici de sticlă. A doua – încăperea caldă, în care făceau baie cu săpun și a treia încăpere, și soğukluk – frigidarium- sala rece: o încăpere răcoroasă  în care vizitatorii se îmbracă și beau ceai înainte de a pleca.

În țările arabe săpunul a fost manufacturat constant, de mii de ani, folosindu-se uleiul de măsline, ce se găsea din belșug și cenușa unor plante numite barilla (Salsola soda, Salsola kali), foarte bogată în sodiu și potasiu. Asta pentru că planta e rezistentă la apa salină, deci crește pe malul mării și absoarbe mult mai mult sodiu decât alte plante iar cenușa ei era preferată pentru obținerea săpunului.

Săpun Nablus stivuit, fotografie din 1920, credit imagine: Wikipedia, American Colony (Jerusalem)

Săpunul Nabulsi (صابون نابلسي‎, ṣābūn Nābulsi) ) produs pe lângă orașul Nablus, Palestina, este făcut în aceeași manieră de peste un mileniu, folosind doar ulei de măsline extravirgin, apă și un compus al sodiului. În secolul X e.n. era deja exportat în restul țărilor arabe și Europa.

Se pare că femeile palestiniene aveau obiceiul vechi de peste un mileniu de a păstra o parte din recolta de ulei de măsline pentru obținerea săpunului. În mod tradițional, femeile mai în vârstă produceau săpunul din uleiul de măsline rămas din anul precedent, după ce noul ulei de măsline era presat pentru consumul în bucătăria familiei. Producția de ulei de măsline din zonă era foarte mare, ceea ce a permis ca producerea săpunului să se transforme în afacere și artă.  În secolul al 14-lea, săpunul Nabulsi era dus de beduini în Egipt, Damasc, dar și în Țările Mediteraneene, pe unde a pătruns în Europa. Sabon nabulsi a devenit săpunul preferat al Reginei Elisabeta a Angliei.

Dar cine și unde produceau săpunul?

Referindu-ne la Europa, în secolul al 6-lea, în Napoli, săpunarii aveau deja o breaslă a lor, iar în secolul al 8-lea manufacturarea de săpun era o activitate bine cunoscută în Italia și Spania, iar mai apoi, în secolul al 14-lea, un săpun deosebit se făcea deja în Provence, Franța – săpunul de Marsilia. Totuși, în mare parte, săpunul făcut în Franța era făcut din seu de capră. În secolul al 17-lea a fost inaugurată prima fabrică de săpun din Franța, la Toulon, fabrică ce a avut un succes imediat.  Rețetele au fost rafinate și s-a început folosirea pe scară mai largă a uleiurilor vegetale, în speță cel de măsline. Desigur că Marsilia a fost cel mai important centru pentru fabricarea săpunului, iar cererea a devenit atât de mare, încât fabricanții de săpun au fost nevoiți să importe ulei de măsline din întregul bazin mediteranean. Deși se făcea săpun și în Anglia și alte țări nordice (de fapt săpun de rufe se făcea în gospodăriile din toată Europa și mai apoi în America, dar acum vorbim deja de săpunul pentru corp), în aceste țări săpunul nu era atât de fin ca cel din țările sudice, deoarece se foloseau grăsimi animale (în special de capră și vită, dar în țările nordice se folosea chiar și grăsime de pește). Pentru că toate aceste grăsimi erau mai puțin nutritive pentru piele decât cele din ulei de măsline, producătorii din țările sudice au avut un mare start în producerea săpunului de calitate pentru Europa.

Săpun de Alep. Credit imagine - Wikipedia

Este doar o bănuială de-a mea faptul că săpunul vegetal, din ulei de măsline, a fost adoptat în sudul Europei după invazia maurilor, veniți din țări arabe. La începutul secolului al 8-lea (anul 711 e.n.) maurii au ajuns în Peninsula Iberică, care a ajuns să fie, timp de opt ani, sub stăpânire otomană. Tot pe-atunci producerea de săpun din ulei de măsline a luat amploare în Spania (Săpunul de Castilia) și Italia (Napoli, Veneția, Savona). Aceste săpunuri nu diferă prea mult în compoziție și mod de preparare (prevalează uleiurile vegetale, în special cel de măsline, abundent atât în zona arabă cât și în cea mediteraneană și soda obținută din cenușa plantelor de pe malul mării, cu o concentrație înaltă de sodiu) de săpunurile orientale – Nabusi și cel de Alep (un săpun tare, verde, din ulei de măsline și ulei de dafin). Cred că aceste date nu pot fi coincidențe, deși încă nu am găsit o sursă care să ateste ideea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: